Ce este o crinolină? Cercuri de oțel, incendii și o soluție uitată

O crinolină este un jupon rigid care ține fusta larg desfăcută. Cuvântul a însemnat la început o țesătură rigidă din păr de cal sau din bumbac: Merriam-Webster înregistrează acest sens din 1829. Din 1857, spune Victoria and Albert Museum (V&A), a însemnat și crinolina-cușcă, un cadru din cercuri de oțel atârnate pe benzi sub fustă. O cușcă din anii 1860 de la V&A are 93 cm (36,6 in) lățime.

Cele mai multe răspunsuri la întrebarea „ce este o crinolină” se opresc la definiție. Această pagină merge mai departe, la incendii: ce au numărat registrele din anii 1850 și 1860 și ce sare au găsit doi chimiști în 1859 ca muselina să nu mai ardă cu flacără. Pornește de la un film istoric de 46 de secunde al Wearton, aplicația de garderobă cu AI, Your skirt swings into the fire („Fusta ta se leagănă în foc”). Filmul arată cum cușca se leagănă spre grătarul șemineului. Wearton îți citește tonul pielii dintr-un selfie în aplicația pentru telefon, îți păstrează garderoba și îți sugerează ce să porți azi. Am verificat fiecare citat pe pagina originală.

Cuvântul crinolină a însemnat întâi o țesătură din păr de cal

Merriam-Webster dă anul 1829 drept prima folosire cunoscută a cuvântului cu sensul de „țesătură rară din păr de cal sau din bumbac, de obicei rigidizată”. Numele a intrat în engleză din franceză, iar în franceză din italianul crinolino. Cele două părți ale sale sunt crino, păr de cal, din latinescul crinis, păr, și lino, in sau pânză de in, din latinescul linum.

Juponele rigide făcute din această țesătură i-au preluat numele. Al doilea sens din Merriam-Webster este „o fustă sau un jupon ample și rigide, făcute din crinolină”, și de asemenea o fustă pe cercuri. Cambridge Dictionary dă sensul pe care îl caută azi cei mai mulți cititori: „un cadru rigid purtat sub fustă pentru a-i da un aspect amplu, mai ales în secolul al XIX-lea”.

Din ce este făcută o crinolină?

O crinolină-cușcă este făcută din cercuri de oțel îmbrăcate în bumbac, atârnate la înălțimi fixe pe benzi verticale de panglică. Un cadru ușor făcea treaba juponului rigid. V&A spune că „crinolina «artificială» sau «cușcă» a apărut în 1857 ca o alternativă binevenită și mai practică”. Un brevet american din 1859 al lui E. F. Woodward descrie cum era construită o asemenea fustă: cercuri „din bandă metalică sau din sârme îmbrăcate în țesătură de bumbac”, „suspendate de benzi perpendiculare de panglică”. Brevetul protejează o trenă adăugată fustei pe cercuri. Așa că arată cum era construită de obicei o cușcă în 1859, nu cine a inventat-o.

Cuștile erau mari. V&A păstrează o cușcă din perioada 1860–1865, probabil făcută de Thomson & Co., cu numele „A Favorite of the Empress”. Are 93 cm (36,6 in) lățime, 80 cm (31,5 in) de la talie la tiv și 235 cm (92,5 in) circumferință la poale.

The Metropolitan Museum of Art din New York păstrează o crinolină din jurul anului 1860, făcută din metal și bumbac. Fotografia de mai jos o arată pe un suport: inelele de metal îmbrăcat se lărgesc de la talie spre tiv, iar panglicile verticale le țin la înălțimi fixe.

De ce luau foc crinolinele atât de ușor?

O rochie purtată peste o crinolină-cușcă lua foc ușor pentru că cușca îi ținea fusta largă, din material ușor, departe de corp, unde putea atinge focul deschis din șemineu. În 1861, revista săptămânală a lui Charles Dickens, All the Year Round, a descris cum un braț ridicat împingea cușca și materialul în grătar. „Prin această mișcare a brațului împingi brusc în față jupa de oțel și aduci astfel toată masa de material ușor de deasupra ei în contact cu barele grătarului. Într-o clipă totul e în flăcări”.

Țesătura înrăutățea lucrurile. Într-un caz relatat de All the Year Round în 1861, o tânără „era îmbrăcată în muselină albă”, o țesătură subțire de bumbac, când i-a luat foc mâneca. Bumbacul este o fibră vegetală, iar chimiștii Fred. Versmann și Alphons Oppenheim au explicat în 1859 că fibra vegetală „transmite aprinderea, arzând cu flacără”. Ei au scris că fibra animală, cum este lâna, „se carbonizează la contactul cu flacăra, dar nu este ea însăși inflamabilă”. Aceasta era concluzia lor din 1859, nu o evaluare modernă a lânii din punctul de vedere al siguranței la foc.

Odată aprinsă, rochia era greu de stins. Punch scria pe 22 decembrie 1866: „Când rochia ia foc, nu poate fi stinsă, din cauza aerului de sub ea”.

În 1861, All the Year Round numea accidentele prin foc ale femeilor „dezastruos de frecvente”. O litografie colorată din jurul anului 1860, aflată în Wellcome Collection, arată teama acelor vremuri. Fusta largă a unei femei arde lângă un șemineu, iar o a doua femeie o acoperă cu o pânză roșie. Sub imagine scrie „Ororile crinolinei și distrugerea vieții omenești”.

Câte femei au murit în incendii cu crinoline?

Registrele citate aici numără decesele cauzate de hainele care iau foc și nu dau un total separat pentru crinoline. Florence Nightingale scria la Londra în 1868 că în cei doi ani, 1863 și 1864, „nu mai puțin de 630 de persoane de sex feminin, de toate vârstele, au murit arse pentru că le-au luat foc hainele”. Asta înseamnă 315 femei și fete pe an, din toate felurile de incendii ale hainelor, nu doar din crinoline (Notes on Nursing for the Labouring Classes, p. 42). Pagina ei nu numește zona, iar cifra este un minim. Nightingale a adăugat că Registrar-General (șeful registrului de stare civilă) a înregistrat la femei „un număr mult mai mare de decese prin foc”, „în care modul nu este precizat”.

Nightingale și-a dat și propria estimare pentru „vârsta crinolinei”. Dacă această vârstă începe de la 10 ani, scria ea, „atunci se știe că 277 de vieți au fost sacrificate prin foc, numai în doi ani, acestui obicei absurd și hidos”. Cele 277 ale ei sunt fetele și femeile de peste 10 ani dintre cele 630, iar toate aceste decese le-a pus pe seama crinolinei.

Pentru anii dinaintea cuștii, All the Year Round relata în 1862, citând registrele de stare civilă din Anglia și Țara Galilor, că acestea înregistraseră 9.998 de decese prin arsuri în cei cinci ani dintre 1852 și 1856. Dintre ele, 2.181 „sunt declarate ca fiind cauzate de hainele care au luat foc”. Asta înseamnă cam 2.000 de decese prin arsuri pe an și cam 436 pe an din cauza hainelor aprinse, la oameni de toate vârstele și de ambele sexe.

Cifra de 3.000 pe an este o afirmație, nu o numărătoare

O cifră mult mai mare vine din Punch. Pe 22 decembrie 1866, revista cita un medic legist (coroner) nenumit din The Times: „În Anglia și Țara Galilor mureau arse în fiecare an 3.000 de femei”. Aceasta depășește toate numărătorile relatate în sursele de aici, dar numărătorile nu sunt direct comparabile: anii, oamenii și cauzele diferă, iar pagina lui Nightingale nu numește zona. Niciuna nu dă un total al deceselor din cauza crinolinei. Punch însuși s-a îndoit de cifră, în același număr. „Poate că trebuie să luăm cu oarecare rezervă afirmația că trei mii de femei cad anual martire juponelor pe cercuri”. Graficul de mai jos compară afirmația cu cele trei numărători relatate.

O sare care oprea muselina să ardă cu flacără a fost găsită în 1859

Din 1859 se știa cum să împiedici muselina să ardă cu flacără. Ziarele londoneze publicau scrisori despre rochii ușoare și perdele care luau foc, iar regina Victoria „a dorit ca Maestrul Monetăriei să-i prezinte un raport asupra acestui subiect important”. Maestrul Monetăriei, profesorul Graham, le-a încredințat lucrarea chimiștilor Versmann și Oppenheim. Ei „au comparat valoarea a patruzeci de săruri diferite, solubile în apă”. Pe 15 septembrie 1859 și-au citit rezultatele în fața British Association, la Aberdeen (broșura din 1859, Wellcome Collection).

Sarea pe care Versmann și Oppenheim au recomandat-o spălătoriilor a fost wolframatul de sodiu. „O soluție de douăzeci la sută face muselina perfect neinflamabilă”, au scris ei. În testul lor, muselina tratată „a fost distrusă doar în partea care era în contact direct cu flacăra”. S-a carbonizat acolo unde a atins-o flacăra, iar focul nu s-a extins. A fost un experiment din 1859, nu un sfat de siguranță la foc pentru azi: muselina tratată tot se distrugea acolo unde o atingea flacăra.

Imaginea de mai jos este o ilustrație generată a acelui test, nu o fotografie a experimentului lor: pătratul simplu de muselină arde, iar cel înmuiat doar se carbonizează.

Chimiștii au scris că sarea „a fost introdusă în spălătoria Majestății Sale, unde este folosită în mod constant”. În 1862 era „vândută de toți farmaciștii noștri de seamă”, în sticle cu eticheta „Wolframat de sodiu, pentru a face muselina etc. neinflamabilă”, sub numele „Ladies’ Life Preserver” („colacul de salvare al doamnelor”) (All the Year Round, 1 februarie 1862).

Tratamentul nu ținea. Versmann și Oppenheim au scris că sărurile „trebuie reînnoite după ce țesăturile tratate au fost spălate”.

De ce nu foloseau femeile sarea ignifugă?

All the Year Round explica în 1862 că multe femei ignorau sarea ignifugă pentru că nu le făcea rochiile mai frumoase. Era părerea revistei, nu o numărătoare a motivelor femeilor. Cuvintele ei erau prudente: „Este de temut” că această indiferență „se datorează în mare măsură faptului că această descoperire nu adaugă în niciun fel frumusețe materialului”.

Autorii vremii recomandau și alți aditivi în scrobeală. La o anchetă a unui medic legist, relatată de All the Year Round în 1861, dr. Gull susținea că puțin sulfat de sodiu ar face rochiile ușoare „perfect incombustibile, cu un cost de circa o zecime de farthing pe rochie”. Florence Nightingale recomanda în 1868 „să se pună alaun în scrobeală”. Acestea sunt recomandări istorice, nu sfaturi de siguranță la foc pentru azi.

Sărurile mai vechi aveau o problemă practică. Versmann și Oppenheim au scris că niciuna dintre sărurile recomandate înaintea lor „nu a câștigat favoarea publicului, niciuna nepermițând fierului de călcat să alunece lin pe țesătură”. Wolframatul de sodiu este „foarte neted și cu aspect gras, ca talcul”, iar „această proprietate ușurează călcatul, căruia toate celelalte săruri i se opun”.

Este o crinolină același lucru cu un jupon?

O crinolină este un fel de jupon: unul rigid sau unul ținut întins de cercuri. Merriam-Webster definește petticoat (juponul) drept „o fustă purtată de femei, fete sau copii mici”, cel mai des „un jupon de obicei puțin mai scurt decât hainele de deasupra”. Definește crinolina drept „o fustă sau un jupon ample și rigide, făcute din crinolină” sau o fustă pe cercuri. Așa că o crinolină purtată sub fustă este un jupon, dar un jupon moale de bumbac nu este o crinolină.

Ce poți face mai departe

Filmul și broșura arată povestea mai în detaliu.

1. Urmărește filmul Wearton de 46 de secunde „Your skirt swings into the fire”. Vei vedea cum cușca se leagănă în grătar și testul celor două pătrate de muselină.
2. Citește tabelul de la pagina 27 din broșura lui Versmann și Oppenheim. Are toate sărurile pe care le-au testat și motivul pentru care le-au recomandat sau nu.

Îți cunoști culorile. Acum vezi care dintre hainele tale li se potrivesc și ce să porți azi.